Ultima nuntă de la Cernobîl: „Am fugit desculță, în rochia de mireasă”

Era puțin trecut de miezul nopții. Iryna Stetsenko tocmai își făcuse manichiura pentru nuntă, deschisese ușa balconului și încerca să-și stăpânească emoțiile pentru a putea adormi.

Într-un apartament din apropiere, plin de oaspeți, logodnicul ei, Serhiy Lobanov, dormea pe o saltea întinsă în bucătărie.

Apoi, spune Iryna, un „huruit” a tulburat liniștea nopții.

„Era ca și cum foarte multe avioane ar fi zburat deasupra noastră. Totul vuia, iar geamurile de la ferestre vibrau.”

Serhiy spune că a „simțit o zguduitură, ca și cum ar fi trecut un fel de undă”. S-a întrebat dacă nu cumva fusese un cutremur ușor, apoi a adormit la loc.

Tânăra de 19 ani, care se pregătea să devină profesoară, și inginerul de 25 de ani de la centrala nucleară așteptau cu nerăbdare să-și înceapă viața de familie în noul oraș sovietic Prîpeat. Nu aveau nicio idee că, la mai puțin de patru kilometri distanță, se desfășura cel mai grav accident nuclear din istorie.

Reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl, situată în ceea ce este astăzi nordul Ucrainei, explodase, aruncând în atmosferă materiale radioactive care aveau să se răspândească pe distanțe mari în Europa.

Patruzeci de ani mai târziu, resturile extrem de radioactive ale centralei se află într-o zonă de război.

Cuplul locuiește acum la Berlin, după ce a fost nevoit să își refacă viața pentru a doua oară, de această dată pentru a fugi din calea războiului, nu a unui dezastru nuclear.

Serhiy își amintește însă că, în dimineața zilei de 26 aprilie 1986, s-a trezit, foarte entuziasmat, în jurul orei șase și a constatat că ziua nunții sale începuse sub un soare strălucitor.

Mai avea câteva lucruri de rezolvat: să ducă o lenjerie de pat la apartamentul unui prieten, unde el și Iryna intenționau să își petreacă noaptea după nuntă, și să cumpere flori.

El spune că a văzut soldați purtând măști de gaze afară și echipe care spălau strada cu o soluție spumoasă. Niște bărbați pe care îi cunoștea de la centrala nucleară i-au spus că fuseseră chemați de urgență la serviciu deoarece „se întâmplase ceva”, însă nici ei nu știau exact despre ce era vorba.

Privind pe fereastra apartamentului prietenului său, aflat într-un bloc înalt, a observat fumul care se ridica din reactorul 4.

Avea să devină clar mai târziu că pompierii și angajații centralei își petrecuseră noaptea luptându-se cu un incendiu toxic de proporții și expunându-se unor doze letale de radiații.

„M-am îngrijorat puțin”, spune el. Folosindu-se de pregătirea sa profesională, a udat o bucată de material și a așezat-o la intrarea în apartament, ca măsură de precauție pentru a reține particulele de praf radioactiv.

Apoi s-a grăbit spre piață. În mod neobișnuit pentru o dimineață de sâmbătă, aceasta era aproape pustie, așa că a ales cinci lalele pentru buchet.

Iryna, care se afla acasă împreună cu mama ei, își amintește că telefonul a tot sunat pe parcursul nopții. Mama sa părea „alarmată”, spune ea, după ce vecinii sunaseră pentru a le spune că „se întâmplase ceva îngrozitor”. Dar existau foarte puține informații.

În Uniunea Sovietică, informațiile erau strict controlate. Au pornit radioul, dar nu a fost menționat niciun incident.

De dimineață, mama ei a sunat la autorități. „I s-a spus să nu intre în panică. Toate evenimentele planificate în oraș urmau să aibă loc conform programului.”

Oficial, totul a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Copiii au fost trimiși la școală.

Mai târziu în acea zi, mirii și invitații lor au pornit într-o coloană de mașini spre Palatul Culturii, cunoscut pentru găzduirea atât a ceremoniilor oficiale, cât și a discotecilor populare.

Și-au rostit jurămintele stând pe un ștergar brodat cu numele lor, apoi s-au îndreptat împreună cu invitații către o cafenea din apropiere.

Însă petrecerea de nuntă a fost mai degrabă sumbră decât festivă, își amintește Serhiy. „Toată lumea înțelesese că se întâmplase ceva, dar nimeni nu știa detaliile.”

Pentru primul lor dans, repetaseră un vals tradițional. Dar, realizând că se desfășoară o tragedie „încă de la primii pași ne-am pierdut ritmul”, își amintește Iryna. „Pur și simplu ne-am îmbrățișat și ne-am legănat împreună.”

Apoi, epuizați, dar în sfârșit soț și soție, s-au întors la apartamentul prietenului lor.

Însă, povestește Serhiy, în primele ore ale dimineții de duminică, un alt prieten a bătut la ușă și le-a spus să se grăbească spre un tren de evacuare care urma să plece la ora cinci.

Singura haină de schimb pe care Iryna o avea la îndemână era o rochie subțire pregătită pentru a doua zi a petrecerii de nuntă, așa că și-a pus din nou rochia de mireasă pentru a alerga înapoi la apartamentul mamei sale ca să se schimbe. În plus, pantofii îi făcuseră bășici.

„Eram în rochie de mireasă și alergam desculță prin bălți”, își amintește Iryna.

Era încă întuneric atunci când au zărit din tren cum strălucea reactorul distrus.

„Era ca și cum te-ai fi uitat în craterul unui vulcan”, spune Serhiy.

Anunțul oficial, atunci când a fost făcut, descria evacuarea drept una „temporară”.

„Am plecat pentru trei zile, dar am ajuns să plecăm pentru tot restul vieții noastre”, adaugă el.

Uniunea Sovietică a fost criticată dur pentru lentoarea cu care a dezvăluit amploarea dezastrului.

Abia la două zile după explozie, după ce în Suedia au fost detectate niveluri anormale de radiații, autoritățile sovietice au recunoscut că avusese loc un accident. Au trecut mai bine de două săptămâni până când liderul sovietic Mihail Gorbaciov a vorbit public despre acesta.

Un test de siguranță eșuase catastrofal. Potrivit unei estimări citate de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), explozia a eliberat de 400 de ori mai mult material radioactiv decât bomba atomică lansată asupra Hiroshimei.

Nikolai Soloviov lucra atunci ca inginer principal în sala turbinelor.

„A fost ca un cutremur sub noi”, își amintește el. „Am văzut acoperișul prăbușindu-se... O rafală de aer a venit spre noi, aducând tot acel praf negru... Și apoi a început să se audă sirena.”

El spune că el și colegii săi au alergat spre locul incidentului, gândindu-se că explodase un generator - nu puteau să își imagineze că ar putea fi vorba chiar de reactor.

Unul dintre ei a verificat aparatele de monitorizare și a spus că nivelul radiațiilor era „dincolo de orice scară de măsurare”, își amintește Nikolai.

El spune că au găsit un alt coleg așezat pe una dintre turbine, aparent nevătămat, dar vomitând, unul dintre simptomele expunerii acute la radiații.

„El a fost unul dintre primii care au murit”, spune el.

Bilanțul oficial al victimelor dezastrului este de 31 de persoane: două au fost ucise chiar de explozie, 28 au murit din cauza sindromului acut de iradiere, iar una a suferit un stop cardiac în săptămânile care au urmat.

Impactul mai amplu al catastrofei rămâne controversat și dificil de evaluat. La acea vreme, nu a fost demarat niciun studiu medical cuprinzător pe termen lung.

În 2005, un raport elaborat de mai multe agenții ale ONU a estimat că până la 4.000 de persoane ar putea muri ca urmare a accidentului. Alte estimări sugerează că numărul ar putea fi în rândul zecilor de mii.

Între timp, a fost lansată o amplă operațiune menită să împiedice reactorul avariat și expus să continue să emită radiații.

Elicoptere au aruncat nisip și alte materiale peste reactor, iar autoritățile au mobilizat sute de mii de oameni din întreaga Uniune Sovietică pentru a limita consecințele dezastrului.

Nivelurile extreme de radiații au făcut ca utilajele să se defecteze, astfel că unele operațiuni au fost efectuate manual.

Jaan Krinal și Rein Klaar au fost trimiși din Estonia, care la acea vreme făcea parte din Uniunea Sovietică, și s-au numărat printre membrii echipei însărcinate cu îndepărtarea resturilor radioactive de pe acoperișul reactorului 3.

„Purtai plăci de plumb: una în față, una în spate și una între picioare. Erau grele, în jur de 20 de kilograme sau chiar mai mult”, spune Jaan.

„Pe cap aveai o cască standard de șantier sovietică, ochelari de protecție, mănuși și un dozimetru [pentru măsurarea radiațiilor] în buzunar”, adaugă el.

Rein își amintește că era trimis să lucreze în reprize de câte un minut pentru a-i limita expunerea la radiații.

„Nimeni nu putea spune cu exactitate ce se întâmpla... Nu era timp de gândire”, spune el.

Pe măsură ce au început operațiunile de decontaminare, Iryna și Serhiy locuiau la bunica ei, în regiunea Poltava, la aproximativ 300 de km distanță, la est de Kiev.

La câteva zile după ce au ajuns acolo, medicii care îi monitorizau pe evacuați pentru a depista efectele expunerii la radiații le-au dat o veste neașteptată: Iryna era însărcinată în trei luni.

Își amintește că a izbucnit în lacrimi când a aflat că medicii avertizau că expunerea la radiații ar fi putut afecta copiii nenăscuți și le recomandau femeilor expuse să facă avort.

„Mi-era teamă să am un copil și mi-era teamă să fac un avort”, spune ea.

Însă o doctoriță plină de compasiune a încurajat-o să ducă sarcina la termen, iar Iryna a dat naștere unei fete sănătoase, Katya. Decenii mai târziu, aceasta a devenit la rândul ei mamă, iar Serhiy și Iryna au acum o nepoată în vârstă de 15 ani.

Cuplul consideră că accidentul nuclear le-a afectat sănătatea, deși acest lucru nu a fost confirmat de medici.

Iryna a fost nevoită să își înlocuiască ambii genunchi și crede că radiațiile i-ar fi putut slăbi oasele. Cei doi consideră că expunerea la radiații ar putea fi, de asemenea, un factor în infarctul suferit de Serhiy în 2016, la o săptămână după ce și-a vizitat orașul natal, Prîpeat.

Jaan, care conduce o organizație a foștilor lichidatori din Estonia, spune că unii dintre aceștia au avut probleme de sănătate, însă nu au observat „cazuri de cancer peste tot”, așa cum se temuseră inițial. El afirmă că, în 1991, au murit 51 de lichidatori estonieni, dintre care 17 s-au sinucis.

Nikolai, inginerul din sala turbinelor, era căsătorit și avea doi fii la momentul accidentului. S-a întors apoi să lucreze la centrală și s-a pensionat recent. Fiul său mai mic s-a alăturat armatei Ucrainei după invazia pe scară largă a Rusiei în 2022, însă este dat dispărut în acțiune din septembrie 2023.

Centrala nucleară în sine necesită monitorizare și întreținere permanente.

Un sarcofag de beton deasupra reactorului 4 a fost finalizat la doar șapte luni după accident. Însă acesta a devenit instabil, iar în 2016, un nou scut metalic, în valoare de 1,8 miliarde de dolari, a fost amplasat deasupra lui pentru a limita scurgerile de radiații.

Nivelul radiațiilor din cea mai mare parte a „zonei de excludere” din jurul centralei este acum suficient de redus pentru ca vizitele de scurtă durată să fie considerate sigure. Cu toate acestea, nimeni nu are voie să locuiască acolo în mod legal. Există încă zone cu niveluri periculos de ridicate de radiații, atât în reactorul distrus și în apropierea acestuia, cât și în locuri precum „Pădurea Roșie”, care a fost puternic contaminată.

Clădirile din Prîpeat, odinioară un simbol al optimismului tineresc și al tehnologiei sovietice, sunt acum degradate și abandonate, inclusiv Palatul Culturii, unde Serhiy și Iryna și-au rostit jurămintele.

În interiorul noii cupole, reactorul patru rămâne o ruină tulburătoare, acoperită de un înveliș grosolan din beton cenușiu, aflat sub cupola metalică strălucitoare, suficient de înaltă pentru a adăposti Statuia Libertății.

În 2022, forțele ruse au intrat cu tancurile în perimetrul centralei nucleare, ținând personalul ostatic timp de cinci săptămâni, amplasând mine și săpând tranșee.

Iar anul trecut, o dronă a făcut o gaură în noul scut de protecție. Ucraina a acuzat Rusia că a vizat centrala nucleară, acuzație pe care Kremlinul a negat-o. Nivelurile de radiații nu au crescut, însă AIEA afirmă că scutul și-a pierdut „funcția principală de siguranță”.

Serhiy și Iryna s-au mutat în Germania în 2022, după ce apartamentul fiicei lor din Kiev a fost lovit de o rachetă. Căsnicia lor, începută sub semnul incertitudinii și al tragediei, rămâne o alinare.

„Cred că a trebuit să trecem prin anumite dificultăți în viață pentru a înțelege că noi... pur și simplu nu putem exista unul fără celălalt.”

„După 40 de ani, pot spune cu certitudine că suntem ca acul și ața”, spune Iryna. „Facem totul împreună.”

Reportaje suplimentare de Paul Harris și Ellie Jacobs

Traducerea în limba română a acestui articol, publicat inițial în limba engleză, a fost realizată cu ajutorul tehnologiilor de inteligență artificială. Conținutul tradus a fost revizuit de un jurnalist BBC înainte de publicare. Aflați mai multe despre cum folosim inteligența artificială la BBC.

Editat de Viorica Toma.